1946-1947 A fost foamete. Ecoul ei și-acum mai este viu

Ce se întâmplă cu organismul uman când nu primește hrană? Creierul declanșează mecanisme puternice de supraviețuire, iar omul va dori să mănânce cu orice preț.

Pe vremea foametei organizate din 46-47, în Moldova Sovietică, se mânca orice: lobodă, coajă de stejar, țiștari, scoici, șerpi, șoareci. În cele 150-170 de zile de foame, atât cât se poate trăi fără o sursă de mâncare constantă și sănătoasă, schimbările fizice și psihice ale organismului uman sunt uluitoare. Creierul declanșează mecanisme puternice de supraviețuire, iar omul va dori să mănânce cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă să consumi carnea propriilor copii.
Pe 6 iulie curent s-au împlinit 70 de ani de la cel de-al doilea și cel mai mare val al deportărilor staliniste din Basarabia. Operațiunea denumită conspirativ „IUG” (Sud – trad. din rusă) a coincis cu perioada foametei organizate din Moldova sovietică. Psihanaliștii susțin că aceste fenomene ne-au marcat profund. Am crescut cu bunici și părinți care ne-au învățat că „dacă avem o bucată de pâine pe masă, suntem fericiți”. Așa că ne-am obișnuit să nu cerem prea multe – și dreptate, și cultură, și democrație. E suficient că avem pace și ce mânca.

Am adunat mărturii ale supraviețuitorilor foametei din 1946-1947 și am încercat să aflăm ce înseamnă „să mori de foame”. Pentru a înțelege prin ce trece corpul și psihicul omului atunci când nu primește hrană, am discutat cu mai mulți specialiști:
Sergiu Munteanu, medic nutriționist
Victoria Damașcan, medic endocrinolog
Vera Budan, psihologă practiciană
Zinaida Bolea, doctoră în psihologie

„Pe timpul foametei eu aveam 8-9 ani. Eram atât de slab, cu pântece mare, ca de păianjen… Mâncam lobodă și… cam atât. Norocul nostru că aveam o văcuță și beam și lapte din când în când. Tata a fost de câteva ori în Ucraina, pe la niște fabrici de zahăr, și aducea borhot pe care îl amestecam cu verdeață și-l fierbeam. Și cu toate că eram rupți de foame, îmbucam anevoie terciul cela, deoarece grozav de neplăcut mai era la gust. […] Tata era lemnar și noi, cât el tăia cu ferestrăul, strângeam rumegușul și mama sclipuia din el ceva de-ale gurii. Despre gust nu vă mai spun, cred că vă închipuiți cum era… Pe urmă statul a început a da câte oleacă de făină de soia, făceam o mămăligă din ea, nici azi n-o pot uita.” Gheorghe Tomașenco, Ruseni, Edineț „Cartea Foametei”, Larisa Turea

Principala sursă de energie pentru tot este glucoza, deoarece creierul nu funcționează fără glucide. (Glucoza se conține într-o gamă variată de produse, de la pâine, semințe, orez, cartofi până la fructe, legume, cereale, paste făinoase – n.r). Avem depozite de glucide în ficat și mușchi. Primul lucru pe care-l face organismul când n-are parte de hrană este să mobilizeze aceste depozite în sânge pentru a asigura activitatea creierului și acest lucru se întâmplă foarte rapid. Nu trebuie să treacă zile, ci câteva ore. În principiu, primele trei zile de înfometare reprezintă etapă mai acută. Practic acum au loc majoritatea schimbărilor metabolice. După patru zile de foame, organismul începe a folosi ca sursă de energie grăsimile, întrucât rezervele de zahăr din sânge se termină. Așadar, în perioada următoare scade țesutul adipos.

„Care nu mai avea defel ce mânca pornea pe jos în căutarea unei închipuiri de hrană. De nevoie, lumea mânca ghindă, urzică moartă, urzică vie, nalbă, într-un cuvânt, tot ce era verde și creștea. Mâncam și broaște, și șerpi – da, da, jupuiai pielea, o dădeai într-o parte și mâncai carnea, că n-aveai încotro. Femeile au fost mai rezistente, mai tari, mai curajoase în fața greutăților și a morții. De fapt, ele au dus pe umeri povara cea mai grea. Mama mea, țin minte, se ducea la Răut și strângea scoici. Le curățea chiar acolo, pe mal, da dacă nu-i ajungeau puteri, le aducea acasă, le opărea cu uncrop și după asta le mâncam.” Ion Toderaș, Gura-Camencii, Florești „Cartea Foametei”, Larisa Turea

Unul dintre mecanismele de apărare a organismului este să scadă rata metabolismului. Astfel, peste aproximativ o săptămână de foame, se trece la un regim de letargie, semi-adormire a organelor. Se atestă și pierderea percepției de sete. Așadar, oamenii, pe lângă faptul că sunt malnutriți, sunt și deshidratați. Cu cât timpul trece, începe să se accentueze apatia și depresia. Insuficiența de proteine cauzează și o scădere drastică a imunității (imunoglobulinele, adică anticorpii sunt și ei tot proteine), omul fiind mult mai susceptibil la diverse infecții.

Peste 3-4 luni, în ultimă fază, organismul începe să folosească proteinele din mușchiul inimii și a organelor interne. Trebuie să știm că proteina este baza funcționării majorității organelor vitale. Creierul se apără până în ultimul moment și nu permite să se folosească substanțele din el. În cea de-a 5-a lună, corpul este deshidratat, uscat în totalitate. Omul se transformă într-un schelet și se pregătește de moarte.

„Macuhul era cel mai mare delicates. […] Aveam râșniță și ea ne-a fost scăparea: cu ea măcinam grăunțele găsite de bunelul, apoi ciocălăii sfărâmați întâi cu ciocanul. În afară de asta se mai adăuga un fel de rumegătură de lemn de stejar. Mama amesteca toată masa asta la un loc și fierbea un soi de terci, nici nu-i pot găsi o analogie potrivită. […] Aveam nouă ani, știam că omul poate să moară, dar încă nu-mi dădeam seama ce înseamnă asta. Cei mai mulți au murit sub ochii mei, primăvara, când a început să se întărească un pic grâul, orzul. Oamenilor nu le ajungea răbdarea să aștepte ca să dea în pârg, da-l măcinau de verde, îl amestecau cu buruieni, ca să fie mai mult, cu lobodă, cu știr, făceau un fel de turte fierbinți, n-aveau răbdare ca să se răcorească și le mâncau. Mulți își aprindeau stomacul, mațele sau se umflau, devenind de nerecunoscut. O chestie îngrozitoare: vedeai cum se pornește și nu merge ca omul, ci în patru labe și păștea iarbă.” Pavel Bălan, Călinești, Fălești „Cartea Foametei”, Larisa Turea

Dacă omul consumă totuși anumite vitamine și minerale, dar fără proteine, fazele prin care trece organismul sunt cam aceleași. În acest caz, se evidențiază o umflare generală a organismului cu edeme la mâini, picioare și față (Sindromul Kwashiorkor). Acest lucru se întâmplă, pentru că, organismul primește vitamine și minerale, dar nu primește proteina care să mențină lichidul în spațiul vascular și să nu-i permită să se ducă în țesuturi. Canibalismul, consumul de șoareci etc. nu va avea impact negativ asupra sănătății atât timp cât carnea este prelucrată termic.

În urma discuțiilor noastre cu specialiștii, am elaborat o sinteză a etapelor înfometării organismului uman pe care o prezentăm în continuare:

Criza alimentară a început în RSSM în 1945 fiind provocată, în principiu, de politica fiscală a statului sovietic. Seceta din acei ani a înrăutățit situația țăranilor. Autoritățile sovietice au obligat gospodăriile țărănești să dea totul statului: semințe de floarea-soarelui, cartofi, fân, fructe, legume, carne, lapte, brânză, lână, ouă. Campaniile de colectare a alimentelor din satele Moldovei s-au desfășurat abuziv și nemilos. „Ne-au măturat podurile”, spun, astăzi, bătrânii care și-au trăit copilăria în acele vremuri zbuciumate. În februarie 1947, în Moldova sovietică, au fost înregistrate peste 240 mii de cazuri de distrofie alimentară (stare patologică ce constă în alterarea structurii organismului ca urmare a tulburărilor de nutriție – n.r), potrivit datelor incluse în culegerea de documente „Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnată de Anatol Țăranu.
Foametea îndelungată produce schimbări majore și la nivel psihic. Specialiștii susțin că în asemenea situații de criză, omului i se actualizează instinctul animalic. Unii, grație unei etici morale pe care o au, nu vor recurge la fapte condamnabile, ci vor alege, mai degrabă moartea, în schimbul demnității lor umane. Alți indivizi, însă, cu altă structură psihică, într-un moment de dezorganizare, sunt capabili de acte reprobabile, precum canibalismul. În pofida faptului că n-au mâncat zile și săptămâni în șir sau au avut o hrană extrem de săracă, mulți copii și adolescenți au rezistat. Aceștia și-au salvat viața consumând ierburi, plante și alte mâncăruri încropite din ce găseau care le-au asigurat un minim de minerale și vitamine.

Astăzi, supraviețuitorii foametei își amintesc cu durere despre trecut. „N-aș mai mânca acum ce mâncam atunci”, spune Ludmila Gorceag, o femeie în vârstă de 84 de ani, care ne-a primit în curtea gospodăriei sale îngrijite din comuna Ciorescu. „O să vă fac un fel de cașă pe care ne-o făcea mama pe vremea foametei. Acum, hrănesc orătăniile cu ea”, ne-a spus bătrâna.

Ludmila și-a trăit copilăria în foamete, iar adolescența în Siberia, fiind deportată alături de mama și frații săi. Cu toate acestea, nu și-a pierdut nici o clipă blândețea și mărinimia.
În RSSM, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, se menționează în culegerea de documente Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnată de Anatol Țăranu. Unul dintre acestea a fost fixat în procesul-verbal al unui interogatoriu, făcut de reprezentanții legii, datat cu 21 și 22 februarie 1947 și publicat în aceeași lucrare. Unii istorici susțin că ar fi avut loc mai multe asemenea acțiuni care nu au fost depistate oficial.

Atenție! Acest conținut vă poate afecta emoțional.

Întrebare: La interogatoriile anterioare i-ați dat anchetei mărturii contradictorii, într-un caz ați spus că l-ați tăiat pe fiul Nicolai împreună cu soția, iar în cel de-al doilea că l-a tăiat soția împreună cu tatăl dumneavoastră, ancheta cere de la dumneavoastră mărturii veridice, oneste.
Răspuns: […] Când soția mea a ieșit afară, adică în cealaltă cameră, tata a început să mă convingă să-l tai pe fiul meu Nicolai și să-l întrebuințăm pentru mâncare, la început eu nu acceptam, iar când soția s-a întors în cameră, i-am povestit despre discuția cu tata în prezența mamei, la care soția și mama au fost de acord, […] tata i-a retezat gâtul copilului, după care noi l-am tăiat în bucăți, l-am fiert și l-am mâncat împreună, toată familia. Au trecut patru zile, eu împreună cu soția mea și cu tata, în lipsa mamei, ne-am înțeles să o tăiem pe mama și când ea s-a întors în cameră și s-a așezat pe pat, soția a apucat-o de mâini și a doborât-o. […] Am mâncat cu toții și carnea mamei.
Întrebare: Cum a participat tatăl dumneavoastră la omorul mamei?
Răspuns: La omorul mamei tata nu a participat deloc, dar când o tăiam el se afla în locuință și se uita la noi. După omorul mamei au trecut 7 zile. M-am înțeles cu soția să-l omorâm pe tata […], eu i-am retezat cu cuțitul gâtul și în același fel am întrebuințat o parte din carne în mâncare, iar pe celelalte eu le-am ascuns în zăpadă unde au fost și descoperite.
Întrebare: Ce v-a făcut să vă omorâți fiul, mama și tata?
Răspuns: Eu omoram, pentru că nu-mi era de ajuns rația alimentară și întrebuințam carnea în mâncare.
Canibalismul este un fenomen întâlnit în condiții extreme. Vera Budan, psihologă practiciană, spune că regimul psihic de supraviețuire are o singură sarcină, să facă absolut tot ca să ne țină în viață. „Acesta blochează morala, iar regulile sociale nu mai reprezintă un filtru pentru comportamente. Oamenii care au fost în stare să recurgă la aceste acte, nu au avut neapărat dereglări psihice, anterior. Totuși, durerea a ceea ce au făcut nu-i va lăsa să trăiască o viață normală, după ce se vor „trezi”, explică specialista.

Specialiștii spun că, din punct de vedere psihologic, se pot formula mai multe ipoteze despre ce a însemnat foametea organizată. În primul rând, aceasta a permis sistemului represiv să construiască o formă de manipulare. Populația a fost adusă la o stare de funcționare arhaică, foarte primitivă, când omul este pus în contact cu nevoile fundamentale ale sale care țin de instinctul de supraviețuire: hrană, adăpost, somn etc.
Oamenii au fost impuși să regreseze la această nevoie primitivă, fundamentală care ținea de supraviețuirea lor fizică, concretă, aici și acum. Această stare de regresie dezumanizantă riscă să anuleze celelalte nevoi: de identitate națională, de afiliere culturală, nevoia de căutare a unui anumit sens, nevoia de libertate, de identitate comunitară, nevoia estetică etc”, explică Zinaida Bolea, doctoră în psihologie. Astfel, un individ supus unor stări de limită, poate fi manipulat cu mai multă ușurință.
Psihanaliștii spun că este foarte important să ne putem imagina cum un om, care a trecut prin această foamete, va percepe cognitiv și emoțional tot ce va veni după. Foametea din 1946-1947 a durat destul de mult, încât oamenii să interiorizeze această stare de neputință.
„Respectiv, după această perioadă de limită, ajutorul din partea statului sovietic a fost simțit amplificat, ca o salvare. Pâinea s-a transformat în element salvator, iar pentru sistemul represiv era important ca poporul să știe și să țină minte cine i-a adus pâine, cine l-a salvat”, precizează Zinaida Bolea.
Foametea organizată acum mai bine de 70 de ani a lăsat amprente puternice care se răsfrâng și asupra noii generații. „În discursul nostru colectiv, mai ales în comunitățile rurale, întâlnim mesaje de genul: lasă că dacă avem o bucată de pâine pe masă este bine. Adică să nu fim prea capricioși, să nu mai cerem prea multe – și dreptate, și cultură, și democrație. Este suficient că avem pâine. Noi, ca și comunitate, ținem minte cum este să nu ai ce pune pe masă. Am fost supuși unor trăiri traumatice în acest sens”, relevă doctora în psihologie.

120-180  de oameni mureau lunar în sate

240.000 de distrofici (cifră înregistrată în februarie 1947)

200.000 de oameni au murit din cauza foametei (cifrele oscilează între 150 – 200 mii morți)

*Date extrase din culegerea de documente „Foametea în

Moldova sovietică (1946-1947)” de Anatol Țăranu, apărută în anul 2017