Într-o lume în care vorbim tot mai des despre drepturi, egalitate și demnitate umană, realitatea ne reamintește că drumul spre o societate cu adevărat incluzivă este încă lung. Emisiunea „Incluziunea persoanelor cu nevoi speciale”, difuzată la Televiziunea ALBASAT, a adus în prim-plan o temă sensibilă, dar esențială — accesibilitatea, respectul și sprijinul comunitar pentru persoanele cu dizabilități. Invitații emisiunii, Oxana Gumennaia, Adjuncta Avocatului Poporului, și Ilie Canuda, tânăr cu nevoi speciale, au oferit o perspectivă sinceră asupra obstacolelor, dar și a progreselor realizate în domeniul incluziunii.
„O societate incluzivă este cea care nu pune etichete”
Ilie Canuda a descris, cu luciditate și echilibru, cum s-a schimbat treptat percepția față de persoanele cu nevoi speciale. „Oamenii s-au obișnuit să accepte diversitatea. O societate incluzivă înseamnă una în care nu se pun piedici și nu se aplică etichete, unde fiecare are drepturi egale la educație, muncă și servicii publice”, a subliniat el.
Tânărul, care a reușit să obțină studii superioare în pofida barierelor fizice și mentale din jur, consideră că infrastructura rămâne una dintre cele mai mari provocări. „Drumurile denivelate, clădirile fără rampe sau transportul inaccesibil – toate acestea limitează mobilitatea și autonomia persoanelor cu dizabilități”, a explicat Ilie.
Totuși, el remarcă și o schimbare de mentalitate: „Dacă știi cum să te pui în valoare, dacă arăți că ești util, oamenii încep să te respecte. Diferențele dispar când arăți că poți contribui la binele comun.”
Instituțiile – între legislație bună și aplicare dificilă
Oxana Gumennaia, Adjuncta Avocatului Poporului, a completat perspectiva tânărului, subliniind că acceptarea nu este suficientă. „Incluziunea înseamnă participare deplină. Persoanele cu dizabilități trebuie să aibă acces la toate sferele vieții – de la educație la muncă, de la cultură la decizie publică. Vocea lor trebuie auzită în procesul de elaborare a politicilor care îi privesc”, a precizat ea.
Gumennaia a explicat că instituția Avocatului Poporului intervine atunci când alte organe ale statului nu reușesc să soluționeze cazuri de discriminare sau abuz. „Avem în prezent 15 cazuri în investigare, iar multe sunt legate de probleme sistemice – infrastructură inaccesibilă, lipsa adaptărilor rezonabile sau prejudecăți instituționale”, a menționat ea.
Unul dintre exemplele prezentate în emisiune a fost cazul unei tinere cu dizabilitate locomotorie care luptă de ani de zile pentru ca primăria din localitatea sa să amenajeze un drum accesibil, în ciuda unei decizii favorabile emise de Consiliul pentru Egalitate. Alt caz cutremurător este cel al unei mame acuzate pe nedrept de detenție ilegală, pentru că a improvizat acasă un pat special adaptat copilului său cu dizabilitate severă. „Statul a eșuat să-i ofere acestei familii condiții decente. Femeia nu a făcut decât ce a putut, cu resursele sale. Ea nu trebuie pedepsită, ci sprijinită”, a spus Gumennaia.
Legi moderne, dar prejudecăți persistente
Republica Moldova dispune astăzi de un cadru legislativ modern: Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități (ratificată în 2010), Legea nr. 60/2012 privind incluziunea socială și Legea nr. 121/2012 privind asigurarea egalității. Acestea garantează dreptul la educație, muncă și participare socială, interzic discriminarea și prevăd facilități pentru angajatori.
„Legea spune clar: pentru fiecare 20 de angajați, trebuie angajată cel puțin o persoană cu dizabilitate. Angajatorii pot primi subvenții de până la 140.000 lei pentru adaptarea locului de muncă, iar statul acoperă 80% din salariu în primele șase luni”, a explicat Gumennaia.
Cu toate acestea, realitatea rămâne complicată: mulți angajatori preferă să plătească amenda decât să angajeze persoane cu dizabilități. „Motivul este frica și neînțelegerea. Mulți nu știu că persoanele cu dizabilități pot lucra excelent în mediul digital sau administrativ. E nevoie de educație, nu de milă”, a subliniat Oxana Gumennaia.
Accesibilitatea – problema vizibilă a unei discriminări invizibile
Când vine vorba despre infrastructură, lucrurile sunt departe de a fi satisfăcătoare. Ilie Canuda a povestit o experiență personală care ar trebui să dea de gândit autorităților. „Șoferul unei rutiere m-a dat jos din microbuz pentru că scaunul meu cu rotile ocupa prea mult spațiu. A fost o umilință, transportul public nu este adaptat pentru persoane ca mine.”
Deși legislația obligă autoritățile locale și operatorii de transport să asigure accesibilitatea, implementarea rămâne deficitară. Avocatul Poporului a confirmat că există plângeri similare, iar mentalitatea unor funcționari și angajați din sectorul public continuă să fie o barieră mai mare decât rampele lipsă.
De la compasiune la responsabilitate
Atât Ilie, cât și Oxana Gumennaia au transmis un mesaj comun: societatea trebuie să treacă de la compasiune la responsabilitate. „Persoanele cu nevoi speciale nu cer favoruri, ci doar șanse egale. O rampă, un drum asfaltat sau un loc de muncă adaptat nu sunt cadouri, sunt drepturi fundamentale”, a spus Ilie.
Iar schimbarea, cred invitații emisiunii, trebuie să înceapă din comunitățile locale. „O comunitate accesibilă nu înseamnă doar infrastructură modernă, ci și inimi deschise și minți educate”, a conchis Gumennaia.
Deși Republica Moldova a făcut pași importanți spre respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, barierele invizibile – prejudecățile și indiferența – sunt încă puternice. Cazurile prezentate în emisiune demonstrează că incluziunea nu se măsoară doar în legi și documente, ci în atitudini, empatie și acțiuni concrete.
Acest articol face parte din Proiectul „Mass-media locală în sprijinul incluziunii și coeziunii sociale pentru o societate echitabilă”, care își propune să promoveze respectul, solidaritatea și egalitatea de șanse pentru toți cetățenii.
