Mihai Cibotari are o privire obosită și fața îi este brăzdată de cute, arsă de soare și de vânt. Are 73 de ani și în urmă cu câteva luni și-a schimbat calul pe un motoroler. „Nu mai sunt forțe”, oftează bărbatul. El și soția sa, Eudochia, care are 71 de ani, și-au petrecut toată viața în satul Teleșeu, Orhei. Nu au lipsit de acasă mai mult de o zi, când mergeau în vizită la rude. Însă, vara trecută au încuiat casa pentru două săptămâni, când au plecat să-și vadă feciorul și nepoții stabiliți în Germania. Lumea de acolo li s-a părut altfel. „Mai rațională”, caută cuvântul potrivit femeia, cu părul ascuns sub o basma și îmbrăcată într-un halat roșu cu figuri geometrice albastre și galbene. „Oamenii de acolo sunt parcă mai odihniți, mai cătați și energici, nici nu-ți dai seama că au peste 70 de ani. Ei mănâncă sănătos, mai fac și sport, iar noi… Nu, nu știm a ne păstra”, spune Eudochia Cibotari.

Fiecare zi din sat are aceeași rutină lină, monotonă și consumatoare. Se trezesc când cocoșul abia începe să cânte și adorm cu mult după miezul nopții, când ochii obosiți deja alunecă pe ecranul televizorului. Așa a fost cu 20 de ani în urmă, așa este și după ce s-au pensionat și așa va fi mereu, spun soții Cibotari. Toată viața au visat la lucruri simple: să-și vadă copiii și nepoții sănătoși și aranjați în viață. Acum, ei sunt cei care le aduc bucurie. Însă, de cele mai multe ori Mihai și Eudochia au uitat să aibă grijă și de propria sănătate și fericire.

Au început să lucreze pe câmp când aveau doar 14 ani și de atunci nu s-au mai oprit. „Tare este scumpă pâinea de la sapă. Îți mănâncă toată sănătatea și nici o fărâmă nu-ți mai lasă”, oftează Eudochia. Cu un zâmbet timid își amintește despre anii trecuți ai tinereții, când nu avea timp de odihnă. „Lucram la sovhoz, de luni până sâmbătă, iar seara, după lucru, fugeam în deal, unde aveam o bucată de pământ și o îngrijeam, ca noaptea să mă întorc să spăl hainele murdare și să gătesc ceva de mâncare pentru următoarea zi. A fost greu, dar încet, am târâit-o până la pensie”, povestește ea.

Cuvântul odihnă adâncește și mai mult cutele de pe fruntea lui Mihai și-l face să o privească câteva secunde pe Eudochia. „Ei, cum ne odihnim? La sărbători, sau ce? Nu prea ne gândim la asta”, spune bărbatul cu nedumerire. Muncile grele nu au trecut neobservate. Tot mai des, cei doi se plâng de dureri de spate, de picioare, vederea mai slabă și puteri mai puține. „Nu e cum era cândva. Anii se duc și iau cu ei și tinerețea”, oftează el, trecându-și peste față palma bătătorită. Când au ajuns la pensie s-au gândit că au să mai lucreze câțiva ani, deși copiii le cereau să stea acasă să se odihnească. „La început cumva mă necăjeam, ziceam că nu mai sunt utilă, apoi am înțeles că nici puteri nu mai avem”, se liniștește Eudochia, recunoscând că a ajuns la vârsta când nu prea face față durerilor fără medicamente.

Familia Cibotari nu a făcut niciodată gimnastică. „Eii, unde sport? Oare nu-mi ajunge cât lucrez?”, se întreabă Mihai, care este nerăbdător ca vântul să se mai domolească și să meargă pe deal, să termine de curățat via, ca la toamnă să-și poată face noi rezerve de vin, bun de băut câte un pic duminica și serile când pe la ei trece câte un vecin. „Ți-e greu și în ajutor îți sare un pahar de vin bun”, zâmbește el, ștergându-și colțul gurii cu gândul la băutura spumoasă.

La o distanță de peste 1700 de km de ei, fiecare dimineață a lui Rene Rood începe cu yoga făcută la terasa plină cu flori de ghiveci. Zilele fostului profesor de drept și sociologie din Haarlem, Olanda, sunt pline și colorate. „Încerc să-mi umplu fiecare zi. Acum nu mai trebuie să mă grăbesc și nici să fac ceea ce nu-mi place”, zice cu entuziasm olandezul. Rene Rood are 70 de ani și nu-și amintește să fi fost cândva bolnav. Motivul, spune el, ar fi sportul și alimentația sănătoasă. Timp de opt ani a fost vegetarian, după ce soția, Mieke, i-a povestit că pentru 1 kg de carne este nevoie de cel puțin 10 kg de semințe. „M-am întrebat: de ce atunci să nu mănânc semințe?”, zâmbește bărbatul. Acum Rene nu consumă decât foarte rar grăsimi animale.

În luna iulie, Rene și Mieke urcă pe biciclete și pleacă spre o țară din Europa. „Este mica noastră aventură din fiecare an”, povestește bărbatul cu părul cărunt, pielea ușor șifonată de riduri, cu o privire deschisă și zâmbet cald. El își amintește că atunci când erau tineri nu aveau bani nici măcar pentru a se caza în hoteluri și dormeau câteva săptămâni doar în cort. Acum însă preferă să se oprească la hoteluri, pentru că „vârsta oricum își impune limitele”, constată el. În ultimii patru ani, la începutul lunii decembrie, familia Rood își strânge câteva lucruri și pleacă cu nepoții și fiica în Elveția ca să schieze. „Mereu ne-am petrecut activ timpul în familie și cu prietenii. Ne întâlnim fie la fotbal, fie la biliard sau badminton, când merg, serile, să joc”, spune Rene, care este de părere că dacă vrei să fii sănătos trebuie să fii rațional cu ceea ce mănânci, ce faci și cum ai grijă de organism.

Mihai Cibotari își îndeasă pe cap o căciulă gri, care-i acoperă doar vârful urechilor și iese afară. Își trece mâna peste metalul înghețat al motoroler-ului. Mai trebuie să schimbe uleiul și să-l pregătească pentru primăvară, când va merge să-și îngrijească via. Între timp, Eudochia ia un vas de aluminiu plin cu grăunțe și pășește grăbită spre coteț și, pe drum, mai aruncă un ochi la iepuroaica care a fătat acum două zile. Împrăștie mâncarea la păsări, mai trece cu mătura peste cărărușa acoperită cu scânduri și se spală pe mâini. Până mâncarea fierbe încet pe aragaz, se așează pe scaunul de lângă geamul căsuței și privește spre casa mare, cu pereții proaspăt vopsiți cu verde, ale cărei uși le deschide doar când îi vin în vizită copiii. Acolo sunt amintirile frumoase ale tinereții, când casa vuia de strigătele copiilor, iar acum e liniște și răcoare.

S-au mutat în cealaltă casă pentru că e mai mică, mai caldă și pentru că pragurile nu sunt atât de înalte, iar urcatul scărilor devine tot mai greu. Zâmbesc ușor rușinați când își amintesc de medicul care le recomandă să mănânce mai puțin și să nu lucreze așa de mult. „Ne spune să ne mai uităm în pașaport”, râde Mihai. El recunoaște că nu ascultă de aceste recomandări. „Or fi ele drepte, nu spun, dar cum să nu iei coasa în mână când ai animale în gospodărie?”.