„Ne-am cunoscut într-o vară. La început mă privea pe furiş din tufişul de liliac de fiecare dată, când veneam şi îmi sfrunta privirea, atent şi cicălitor. Ştia când vin şi de îndată ce automobilul se apropia de cooperativa cu căsuţe de vacanţă, eram sigur că mă urmăreşte cu atenţie din adăpostul ei. Aşa a durat toată vara, până când am prins la curaj şi m-am apropiat primul de ea. Gheaţa s-a spart şi ne-am împrietenit, apoi a venit toamna şi nu ne mai vedeam atât de des. Nu puteam s-o scot din minte…”.
Acesta ar fi un bun început de roman, dar de fapt e un început de destăinuire, pe care a descoperit-o Igor Saiko.
Fiinţa misterioasă cu spirit de observaţie nu era un om, ci pisica Musea, care m-a făcut s-o iau acasă. Or după ce l-a lăsat să se apropie, a urcat în maşină, a intrat în căsuţă, nu-i lăsa să plece nici pe Igor, nici pe familia sa, la un consiliu de familie s-a decis de a lua pisica la oraş.
Apoi bărbatul a luat-o şi pe pisica oloagă Cili şi câinele amuzant Basea. Pe toţi i-a găsit în stradă, nu sunt de rasă, unii au fost duşi de acasă şi lăsaţi să moară, alţii au fost abandonaţi, fiind într-o situaţie disperată, dar Igor le-a dat acestor animale şansa de a crede încă o dată în bunătatea omului.
Istoria lui Igor Saiko demonstrează foarte frecvent că omul nu e prietenul câinelui, or activitatea lui de voluntar a început anume din cauza cruzimii umane.
El a fost martor cum în cooperativa căsuţelor de vacanţă, pe parcursul verii, oamenii îşi aduceau animale de companie, iar odată cu primele îngheţuri plecau abandonându-şi animalele. De aceea, la început bărbatul venea în fiece iarnă la vilă şi cumpăra mâncare, hrănind pisicile lăsate în voia sorţii, apoi a început să le găsească un nou stăpân. Astfel a început activitatea de voluntariat a lui Igor Saiko.
În timpul liber de lumea virtuală, bărbatul salvează patrupedele abandonate şi mutilate.
Când mă aflam la început de cale cu mişcarea de voluntariat, asta a fost acum 4-5 ani, erau foarte puţini oameni, care să mă susţină. Deseori apelam după ajutor pe reţelele de socializare şi doar câţiva oameni răspundeau la apelul meu.
Astăzi mişcarea de ajutor animalelor fără adăpost cuprinde mai mulţi voluntari. Foarte îmbucurător este faptul asemenea oameni apar în sate şi centrele raionale, or acolo situaţia este critică.
Bărbatul adesea urmăreşte informaţiile pe Facebook şi alte reţele de socializare sau grupuri speciale şi reacţionează operativ la mesajele, referitor la animalele rănite.
Aceste sunt cele mai complicate cazuri, or e necesar să iei pisica sau câinele de urgenţă, să găseşti bani pentru tratament şi să le asiguri îngrijirea necesară în perioada de reabilitare.
Astfel, deseori el se duce cu maşina personală după animale şi cheltuieşte banii proprii pe tratamentul patrupezilor.
Potrivit datelor statistice, zilnic la 100 km mor sau sunt traumatizaţi 3-5 câini fără adăpost.
Deşi se consideră că acestea sunt animale călite, capabile să supravieţuiască la catastrofe şi schimbări apocaliptice, însă acesta-i doar un stereotip.
În fiecare iarnă, populaţia de animale fără adăpost se reduce practic de două ori – din cauza frigului şi a lipsei de hrană.
S-ar părea că situaţia se va rezolva în mod firesc, dar şi aici omul este de vină. Igor spune că, în ultimii 2 ani, tot mai des ia din stradă câini de rasă înrăiţi, speriaţi, flămânzi şi bolnavi.
„Adesea mi se comunică despre un câine pierdut, la prima vedere, dar când vin la faţa locului şi vorbesc cu oamenii, aflu că ea hoinăreşte prin zonă de câteva luni, prin urmare, stăpânii ar trebui s-o caute deja. Cel mai probabil, pur şi simplu au alungat-o pentru că le încurca sau întreţinerea lor era prea costisitoare, dar de fapt cauzele pot fi foarte diferite”.
În decurs de un an, un câine poate aduce pui de două ori şi iarăşi sterilizarea lor o ia de la capăt.
Mulţi consideră că adăposturile ar putea rezolva problema legată de animalele fără adăpost, însă Igor Saiko este de altă părere. Bărbatul susţine că azilurile nu sunt un panaceu.
Este imposibil de a construi adăposturi, în care să încapă numărul colosal de animale vagabonde.
În timp ce veţi prinde şi veţi adăposti aceste animale, oamenii vor alunga în stradă alţi câini şi pisici.
Desigur există câini şi pisici cu un aspect nu prea plăcut, schilodite, pe care oamenii evită să-i ia în casă.
De exemplu, acum Igor Saiko îngrijeşte un câine Amur, în vârstă de 5 ani. Un câine alb, frumos, sănătos, dar orb. Un asemenea câine nu poate fi folosit nici la păzit, nici ca însoţitor, de aceea nu se va găsi repede un adăpost pentru el, iată de ce deocamdată Amur trăieşte într-o familie „temporară”.
Astfel a apărut mişcarea „întreţinerii îndelungate”. Anume socializarea acestor animale în timpul „întreţinerii îndelungate” oferă posibilitatea de a le găsi mai repede o familie. Toţi câinii şi pisicile sunt sterilizate neapărat.
Animalele suferă din cauza oamenilor.
L-a tamponat cu maşina şi l-a lăsat să moară; ca să se distreze i-a pus între dinţi o petardă să vadă ce se va întâmpla; de plictiseală au legat cutii de tinichea de coada pisicii – toate acestea sunt istorii reale, care au avut loc în Ucraina în ultimii 7 ani. Animalele nu au niciun drept în ţara noastră, iar legislaţia nu prevede vreo pedeapsă pentru maltratarea lor. Recent Rada Supremă a decis să introducă modificări la Codul Penal şi să completeze articolul 229 „Maltratarea animalelor”.
Acum legislaţia prevede pentru maltratarea animalelor de la 6 luni până la 3 ani de închisoare. Dar nu se ştie cu exactitate dacă aceasta va fi o măsură eficientă: deocamdată, niciun doghunter nu stă după gratii.
Igor Saiko spune că totul este evident: există oameni, care salvează şi oameni, care omoară. Doar că cei din urmă au psihicul bolnav.
„Asemenea oameni se ascund sub masca ideilor nobile de genul de a curăţa oraşul de câinii fără adăpost, ca ei să nu răspândească rabia sau să nu-i muşte pe copii, dar în iarna anului 2017 cât pe ce să-i otrăvească pe copii, care şi-au ars mâinile cu otravă”.
Legile nu-i sperie pe aceşti oameni. Însă dacă n-ar fi fost câini vagabonzi, n-ar fi existat nici doghunteri. Sunt lucruri interdependente, iar responsabilitatea o poartă stăpânii animalelor. Or în Ucraina animalele nu au niciun drept. Ei sunt consideraţi obiecte fără suflet, spre deosebire de ţările europene, unde patrupezii au drepturi, iar stăpânii lor au obligaţia de a-i întreţine.
Centrul de adaptare a animalelor
De fapt legea e valabilă doar pe hârtie şi va trece mult timp până când va fi aplicată în practică. Dar în această situaţie, vremea e duşman. Bineînţeles cei, care se ocupă cu salvarea animalelor fără adăpost nu vor renunţa la ocupaţia lor, însă binefacerea „stihinică” este doar ca un colac de salvare, care permite de a te menţine la suprafaţă, dar nu rezolvă problema. Câinii şi pisicile fără stăpân nu vor dispărea de pe străzile oraşelor noastre până când oamenii nu-şi vor schimba atitudinea faţă de ei şi vor învăţa să aprecieze viaţa oricărei fiinţe.
Este posibil acest lucru? Se pare că da. Aceasta încearcă să facă zeci de voluntari din întreaga ţară. În special, ei creează o mişcare corespunzătoare. Organizează expoziţii cu pisici şi câini vagabonzi, forumuri, expoziţii de frumuseţe pentru animalele fără adăpost. Într-un cuvânt, patrupezii au o viaţă culturală bogată. Rezultatele nu întârzie să apară – articolele, fotografiile atrag atenţia, la unii se trezeşte sentimentul de milă, alţii sunt în căutarea unui prieten şi încetul cu încetul animalele îşi găsesc un stăpân. Prin urmare, aceasta are efect…
Publicitate pentru animalele fără adăpost – anume aceasta este menirea de bază a centrului de adaptare. În luna mai la Lvov va fi deschis un astfel de centru.
Centrul de adaptare le va uşura viaţa oamenilor cu inimă mare ca Igor Saiko şi va da posibilitatea de a reduce cu adevărat populaţia de patrupezi vagabonzi în oraş. Anume aici vor putea fi aduşi câinii şi pisicile, aici vor fi spălate, vindecate, se va organiza o şedinţă foto cu ei şi vor face cunoştinţă cu omul, care într-adevăr, vrea să-i ia acasă.
Apropo, centrul de adaptare va creşte şansele de a găsi o familie pentru animale ca Van Gog, care este orb şi a fost adus la adăpost de către voluntari. Probabil a fost alungat de casă pentru că a orbit. Sărmanul a căzut în păcură şi era cât pe ce să moară, dacă voluntarii nu l-ar fi adus la azil. Aici câinele a fost spălat, vindecat şi acum este în aşteptarea unui stăpân cu inimă mare.
Aici sunt zeci de patrupezi ca el: unii au lăbuţele schilodite, alţii văd rău cu un ochi. Sunt şi numeroşi câini de rasă, mai mari şi mai mici. Fiecare îşi aşteaptă a doua şansă – şansa pe care nu o vor primi, ci o vor da anume EI.
