Educația incluzivă este un drept fundamental, dar rămâne o provocare majoră pentru sistemul educațional din Republica Moldova. Deși s-au făcut pași importanți în direcția asigurării accesului egal la educație, realitatea din teren arată un tablou mult mai complex, mai ales în localitățile din afara centrelor mari, precum Nisporeni.
În cadrul unei emisiuni dedicate educației incluzive, două profesioniste care lucrează direct cu aceste probleme explică unde ne aflăm și ce mai trebuie schimbat: Tamara Tentiuc, șefa Direcției Drepturile Copilului a Oficiului Avocatului Poporului, și Tatiana Cociu, directoarea grădiniței incluzive „Povestea” din Nisporeni.
Finanțarea – principala barieră identificată de Avocatul Poporului
Tamara Tentiuc afirmă că, din perspectiva instituției pe care o reprezintă, lipsa resurselor financiare rămâne cea mai mare problemă:
„Finanțarea insuficientă este elementul care generează toate celelalte dificultăți: infrastructură neadaptată, lipsă de materiale didactice, lipsa tehnicii potrivite și imposibilitatea de a angaja suficienți specialiști.”
Infrastructură neadaptată
Multe instituții de învățământ din țară, inclusiv din Nisporeni, nu dispun de condiții adaptate pentru copiii cu cerințe speciale. Printre probleme se numără:
- rampe inaccesibile sau inexistente;
- mobilier neadecvat;
- grupuri sanitare care nu oferă autonomie;
- lipsa transportului adaptat;
- lipsa materialelor didactice adaptate.
Deficitul specialiștilor – o provocare națională și locală
Pedagogii de sprijin, psihologii și logopezii sunt insuficienți la nivel național. În localitățile mici, precum Nisporeni, problema este resimțită chiar mai acut.
„Personalul care lucrează direct cu copilul trebuie instruit continuu. Fără specialiști bine pregătiți, incluziunea nu poate funcționa în practică”, explică Tentiuc.
Bariere de mentalitate și lipsa cooperării interinstituționale
Incluziunea necesită cooperare între școală, medic, asistență socială și familie. În practică, această cooperare este adesea slabă.
La aceasta se adaugă prejudecățile comunitare, lipsa informării și reticența unor cadre didactice sau părinți.
Nisporeni – un exemplu de progres treptat în educația incluzivă
Grădinița incluzivă „Povestea”, condusă de Tatiana Cociu, este considerată un model local. Totuși, și aici drumul nu a fost simplu.
„Procesul a fost anevoios. Am început într-o perioadă în care nu existau acte normative clare pentru educația timpurie incluzivă. Trebuia să învățăm din mers”, afirmă directoarea.
Resursa umană și materialele adaptate – cele mai mari nevoi
„Fără pedagogi specializați, este extrem de dificil să lucrăm cu copiii. Avem nevoie de formare continuă, mai ales atunci când vorbim despre autism”, spune Tatiana Cociu.
Materialele didactice adaptate sunt costisitoare și greu de procurat. Diversitatea cerințelor copiilor face ca instituția să fie permanent în proces de ajustare.
Deși provocările sunt multe, specialiștii din Nisporeni și din țară continuă să construiască un sistem mai deschis și mai prietenos pentru toți copiii. Incluziunea rămâne o responsabilitate colectivă și un indicator al unei societăți cu adevărat echitabile.
Această articol face parte din Proiectul „Mass-media locală în sprijinul incluziunii și coeziunii sociale pentru o societate echitabilă”, care își propune să contribuie la construirea unei comunități mai solidare, informate și deschise, în care fiecare persoană se bucură de șanse egale și recunoaștere sociala.
