Locul pe care îl va ocupa limba română în viața unui copil peste zece sau douăzeci de ani nu poate fi anticipat, însă spațiul în care acesta folosește limba poate fi extins încă de astăzi. De această părere este Snejana Teclia, fondatoarea școlii de limbă română „Căsuța Licuriciului” din Oslo, Norvegia. Într-un răspuns pentru IPN, ea spune că, dacă româna rămâne exclusiv limba casei, există riscul ca lumea copilului să crească, iar limba să rămână în urmă.
„Dacă însă copilul descoperă că prin română poate și să învețe, să creeze, să gândească, să construiască relații și să participe la o comunitate, atunci raportul lui cu limba se schimbă”, spune Snejana Teclia.
De la ateliere de artă la o școală de limba română
„Căsuța Licuriciului” nu a apărut dintr-o dată. Povestea a început în 2021, în jurul atelierului de artă „Oh My Art” din Oslo, unde Snejana Teclia a început să adune familii vorbitoare de română.
Interesul tot mai mare al părinților a dus la solicitări pentru organizarea regulată a acestor întâlniri. Pentru fondatoarea școlii, acest lucru demonstra nevoia de un cadru mai stabil.
Școala de limbă română „Căsuța Licuriciului” a fost lansată în urmă cu exact un an, chiar de Ziua Limbii Române. La înscrieri au fost înregistrați peste 100 de copii, activitatea fiind organizată în patru grupe, cu întâlniri de aproximativ o oră și jumătate.
Potrivit Snejanei Teclia, pentru părinții care își aduc copiii la școală, unul dintre principalele motive este dorința de a transmite mai departe o parte din identitatea și istoria familiei. Totuși, ea spune că simpla dorință a părintelui nu este suficientă pentru ca limba să rămână vie.
„La un moment dat, copilul trebuie să-și găsească propriile motive pentru a o folosi. Limba trebuie să treacă de la ceva primit de acasă la ceva ce îi aparține și lui”, spune specialista. De asta, copiii au nevoie de alte contexte decât relația cu părinții: să vorbească între ei, să lucreze la proiecte, să citească, să descopere povești și să folosească româna în activități care au sens pentru ei.
În opinia sa, acesta este unul dintre rolurile școlii. Copilul trebuie să descopere că româna îi poate servi nu doar pentru a vorbi cu familia, ci și pentru a învăța, a crea, a gândi și a construi relații. În acest fel, limba poate deveni o resursă pe care copilul o folosește în propriul său mod.
Copiii nu au același nivel de cunoaștere a limbii române
Una dintre provocările cu care se confruntă școala este diferența mare dintre copiii din aceeași grupă. Unii vorbesc româna foarte bine, alții înțeleg aproape tot, dar răspund în norvegiană, iar alții au un vocabular mult mai redus. Nivelul de limbă nu e influențat de vârstă.
În plus, copiii crescuți în Norvegia au mult mai puține situații în care aud și folosesc româna decât cei care cresc în Republica Moldova. Din acest motiv, predarea vocabularului și a gramaticii nu este suficientă. Școala încearcă să creeze situații în care copiii chiar au nevoie și își doresc să vorbească românește.
Pentru cei care vorbesc puțin românește, metoda pornește de la activități care îi ajută să participe fără să simtă că sunt permanent examinați. Jocul, povestea, mișcarea, imaginea, arta, cântecul și proiectele comune sunt folosite pentru ca limba să fie învățată în timpul unei experiențe.
Vorbirea limbii are nevoie de continuitate
Fondatoarea școlii consideră că rolul familiei rămâne esențial. Câteva ore petrecute la școală nu pot înlocui folosirea limbii în viața de zi cu zi. Părinții sunt încurajați să vorbească românește cu copiii, să citească împreună, să le spună povești despre familie, să asculte muzică și să păstreze legătura cu bunicii.
În același timp, ea spune că româna nu trebuie transformată într-o obligație sau într-o lecție permanentă. „Româna trebuie să rămână și limba în care părintele își îmbrățișează copilul, îi povestește ceva din copilărie sau vorbește cu bunica. Dacă limba devine doar tema pe care trebuie s-o facem, pierdem tocmai partea care o face vie”, menționează Snejana Teclia.
Pierderea limbii poate însemna și pierderea accesului direct la o parte din istoria familiei, spune Snejana Teclia. Copilul poate ajunge să primească prin traducere poveștile bunicilor, amintirile părinților, cântecele, expresiile și umorul unei culturi. „De aceea, eu prefer să privesc lucrurile din perspectiva posibilităților pe care le păstrăm copilului. Dacă putem să lăsăm această ușă deschisă, de ce am închide-o?”, precizează specialista.
O școală construită între două sisteme educaționale
„Căsuța Licuriciului” încearcă să combine elemente din experiența educațională moldovenească și cea norvegiană. Din prima, fondatoarea spune că păstrează legătura cu limba, literatura, cultura și tradițiile, iar din sistemul norvegian a preluat accentul pe participarea copilului, învățarea prin experiență, colaborare și libertatea de a încerca fără teama permanentă de a greși.
Pentru părinții care se întreabă dacă merită să-și învețe copilul limba româna, chiar dacă acesta va trăi toată viața în Norvegia, răspunsul ei pornește de la ideea că acesta nu trebuie să aleagă între cele două limbi. „Poate că peste douăzeci de ani o va folosi în fiecare zi sau poate doar atunci când își va suna bunicii, când va merge în Republica Moldova, când va deschide o carte sau când propriul lui copil îl va întreba de unde vine familia lor. Nu putem decide astăzi ce loc va ocupa româna în viața lui”, explică aceasta.
Pentru fondatoarea „Căsuței Licuriciului”, scopul nu este să decidă în locul
