”Traversăm acum din nou un proces de adaptare reciprocă, de convergență. Am locuit sute de ani împreună, însă doar acum învățăm să ne autoreglementăm”, — Ian Feldman, președintele Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării
V-ați gândit vreodată de ce naționalitate este cel mai bun prieten al Dvs.? Dar părinții? Dar persoana iubită? Cel mai probabil, răspunsul ar fi că aceste persoane au sânge amestecat sau că, pur și simplu, nu vă interesează.
În Uniunea Sovietică, încă de pe băncile școlii, elevilor li se impunea ideea că pentru fiecare grup etnic există un anumit teritoriu geografic. De aceea, oricare emigrare părea «o deviere de la normă». Mai mult ca atât, în URSS, etnicitatea era considerată, în ansamblu, o proprietate ontologică a individului, caracteristica fundamentală a acestuia. Era chiar și indicată în pașaport — renumita «a cincea rubrică».
Astăzi însă nu mai este atât de important să te concentrezi pe etnia din care faci parte. Mai degrabă poți uita de ea, concentrându-te pe… ce fel de om ești. Anume despre asta am discutat cu reprezentanți ai diferitelor etnii, profesioniști în diverse domenii.
Daria Cegarovski, fotograf
Anterior, când se indica în pașaport naționalitatea, în pașaportul meu scria că sunt de naționalitate rusă, și, dacă că mă întrebați, aș spune că mă consider rusoaică, mai degrabă. Însă este evident că sânge curat nu prea a rămas, suntem atât de mixați. Pentru mine, naționalitatea – este, mai degrabă, ceea cu ce te identifici, ceea ce îți este mai aproape de suflet.
În general, Cegarovski – este un nume polonez, mie mi-a revenit de la stră-stră-bunicul meu polonez: a existat un sat polonez, unde locuia o familie mare, Cegarovski, satul a ars, iar locuitorii lui s-au împrăștiat. Astfel, stră-bunicul meu s-a căsătorit cu o ucraineancă și s-au stabilit pentru câteva generații în Dubăsari, apoi bunicul meu s-a căsătorit cu o studentă frumoasă din Rostov-pe-Don. In familia lor s-a născut tatăl meu, care s-a căsătorit cu o moldoveancă.
Bunicul din partea mamei este moldovean, iar bunica – găgăuză.
Eu am crescut în cultura rusă, limba mea natală este rusa, îmi plac filmele sovietice, muzica rusească, am crescut cu poveștile rusești. Însă mă bucur întotdeauna când țara noastră mică este menționată de bine undeva peste hotare, când persoane din Moldova câștigă sau obțin ceva. Mă mândresc cu acești oameni și mă înfurii când cineva îndrăznește să spună ceva rău despre țara mea. Cunosc limba de stat și, uneori, zic «măi». Mă refer la faptul că naționalitatea este mai mult o conveniență, o dorință personală de a povesti despre rădăcinile tale. Eu, de exemplu, am nume polonez și sunt bucuroasă că măcar astfel pot arăta că strămoșii mei îndepărtați au fost polonezi. Cu toate acestea, sunt de părere că naționalitatea nu trebuie să coincidă cu cetățenia.
Diana Lin, barman
Potrivit pașaportului, sunt moldoveancă, dar dacă mă veți întreba cine mă consider, răspunsul va fi – chinezoaică. Bunicul meu este din China. Fiind medic, a venit la Chișinău pentru schimb de experiență. Aici a întâlnit-o pe bunica mea, care, la rândul său, era originară din Rusia, și a rămas pentru totdeauna – și-a format trupa sa de muzică și, în același timp, își continua practica în medicină.
Altă bunică este originară din Lituania. Făcând cunoștință cu bunicul moldovean, a rămas în Moldova, mulți ani a locuit aici, însă, în urmă cu 10 ani, s-a reîntors acasă.
În prezent, familia mea nu respectă tradițiile chinezești. Cu toate acestea, au fost timpuri când mergeam la ambasada Chinei, sărbătoream Anul Nou Chinezesc, care, de multe ori, era mai important decât al nostru. Însă totul a dispărut: mulți au plecat, eu nu mai țin legătură cu bunicul, însă mi-a rămas numele lui, pe care nu-l voi schimba niciodată.
Anna Dubeli, redactoră a publicației-online Locals
Părinții mei au venit din Ucraina în Moldova în anul 1974 ca tineri specialiști: mama în calitate de tehnolog, tata era inginer – ambii au absolvit Institutul Industriei Alimentare din Odesa.
Mama mea e ucraineancă cu nume de fată moldovenesc, Grigoraș. Este o enigmă faptul cum a ajuns străbunicul meu, Grigoraș, în satul Nicolaevca din Ucraina. Se spune că familia lor are rădăcini românești. Bunica pe linia mamei este pe jumătate poloneză, cu numele Vadovska.
Pe linia tatei — familia Dubeli – sunt ucraineni de origine poloneză, care s-au mutat în Extremul Orient la sfârșitul secolului al-XIX-lea (unii locuiesc, până în prezent, acolo, în Ținutul Primorie, regiunea Amur). Bunicul tatălui meu era căutător de aur și, după decesul soției, a dus cinci copii la orfelinat.
Bunica mea a fost înfiată la vârsta de 5 ani și s-a mutat în Birobidjan, o regiune autonomă evreiască. La 17 ani, a plecat cu un evreu pe nume Aaron la baștina sa, Ucraina. Potrivit legendei familiei, pe drum, Aaron a ieșit din tren la una din stații și de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Bunica, fiind însărcinată cu tatăl meu, a ajuns în Ucraina, unde a rămas pentru totdeauna. Când tata a împlinit 1 an, bunica a schimbat numele tatălui din Aaron în Afanasie.
Când străinii mă întreabă de ce naționalitate sunt, le răspund că sunt moldoveancă de origine ucraineană. Deoarece toată copilăria mi-am petrecut-o într-un sătuc din Ucraina, iar toate rudele mele locuiesc acolo și în prezent, îmi simt rădăcinile ucrainene, însă am crescut aici și consider că patria mea este Moldova. Și da, sunt moldoveancă.
Vlad Caliga, manager de proiecte IT
Dacă introducem cuvântul «caligula» în Wikipedia, aflăm că este o poreclă primită de Gaius Iulius Caezar Germanicus. În traducere acest cuvânt înseamnă «papucel». În Moldova există doar două familii cu acest nume.
Tatăl meu s-a apucat să răscolească istoria familiei noastre și a inițiat crearea arborelui genealogic. A ajuns până la anul 800 era noastră. Așa am aflat că familia noastră are rădăcini grecești.
Pe linia mamei tot există o istorie interesantă. Numele ei este Culcițkaia. Cercetările ne-au adus la Lvov, unde, în apropiere, am depistat satul Culcițî. Deci, există un descendent de acolo, care cu o sută de ani în urmă a adus cafeaua în Europa și cu care avem și legături de familie.
Cât despre rudele apropiate, bunica mea pe linia tatălui este originară din Galața, de acolo s-a mutat în raionul Ungheni, unde a făcut cunoștință cu bunicul.
Părinții pe linia mamei s-au cunoscut în Donețk.
Am fost educat fără să se pună accent pe religie, limbă sau naționalitate. În familia noastră nu există cultură și tradiții predominante, de aceea mă simt un cosmopolit, cetățean al lumii.
Iulia Brijataia, organizatoare de evenimente
Cunosc foarte puține despre rudele mele: pe linia tatălui toți sunt originari din partea de vest a Ucrainei, iar din partea mamei se întrevăd rădăcini tătare.
Mă consider cetățean al lumii, deși m-am născut și am crescut în Moldova.
Moldova este un pământ roditor, la fel pot spune despre oameni. Aici se nasc oameni buni și grijulii. Deși pleacă, își amintesc de rădăcinile lor, educându-și grija pentru aproapele.
Evghenii Poleakov
A vorbi despre apartenența etnică în secolul XXI este destul de stupid. Și totuși, eu nu-mi uit rădăcinile. Bunica din partea tatălui este din regiunea Tver, orășelul Kuvshinovo, bunicul e din Moscova. S-au cunoscut în timpul războiului. După ce a fost luat cu asalt orașul Könisberg, au fost trimiși în Extremul Orient pentru a lupta cu japonezii. Acolo, în 1945, s-a născut tatăl meu.
Mama este originară din Chișinău. Tatăl ei este din Moldova, însă bunica are rădăcini din Asia Centrală.
Toate acestea nu sunt atât de importante, pentru că astăzi trebuie să apreciezi oamenii după calitățile lor omenești – în fiecare națiune există atât oameni răi, cât și oameni buni.
Sunt destul de cosmopolit: am mulți prieteni vorbitori de limbă română, mulți cunoscuți din Orientul Apropiat, din străinătate – mențin relații apropiate cu oamenii, indiferent de limbă, națiune și a rasă.
Maxim Poleakov, jurnalist
Tatăl meu este un rus din Ucraina, dintr-o familie de staroveri, care, la rândul lor, s-au mutat acolo din Rusia –s-a întâmplat la sfârșitul secolului al XVIII-lea. După ce s-au mutat, și-au organizat propria comunitate, care se afla la 5 km distanță de la Tiraspol.
Familia mamei e din regiunea Poltava. După ce au primit pământ în Siberia, s-au mutat acolo. În vremurile sovietice, rudele mele au fost atrase de sud. La început au locuit la Kiev, apoi la Odesa, apoi au aflat despre Tiraspol. Așa au ajuns în Transnistria. Iar mai târziu, acest pământ a devenit al Moldovei.
Nu mă simt «etnic», mai întâi de toate sunt om.
Eu cred în multiculturalism. Așa sau altfel, suntem toți amestecați – nu avem nevoie de altă societate. Nu este necesar să mergem departe în istorie – deja în perioada sovietică locuiam într-o singură țară și eram una din numeroasele grupuri etnice, națiuni, inseparabile una de alta. Fiind născut într-o astfel de societate, trăiești cu asta și, de la naștere, devine o normă.
Alex Stakanov, fotograf
Există multe tipuri de sânge în mine: ucrainean, german, rus… Nu cunosc istoria tuturor. Din spusele tatălui meu, îmi amintesc că familia noastră deține un document din vremurile Imperiului Rus, care confirmă faptul că familia Stakanov a fost trimisă în această regiune [moldovenească] pentru populare. De asemenea, știu că deja atunci bunicul meu, fiind de origine rusă, cunoștea foarte bine limba română și o vorbea perfect.
Și totuși, cea mai mare influență asupra familiei mele a avut-o cultura ucraineană – începând cu gătitul și terminând cu petreceri cu cântece ucrainene. Toate acestea s-au transformat și au evoluat.
Mă simt om al lumii. Consider că noțiunea de «naționalitate pură» nu mai este actuală – toate sunt amestecate: de la peregrinările triburilor cu sute de ani în urmă, până la călătoriile din prezent. Sunt împotriva granițelor dintre state. Naționalitatea mea este – pământean.
Roman Șveț, antreprenor
În pașaport sunt moldovean, însă mă simt mai mult bulgar, deoarece am fost educat cel mai mult în această cultură: am studiat într-un liceu bulgar, vorbesc limba bulgară. Cum s-a întâmplat asta? În timpul războiului, strămoșii mei bulgari (din partea mamei) s-au refugiat aici, unde au și rămas. Strămoșii tatei au venit în Moldova din Ucraina deja după război.
Mă simt foarte liber în oricare dintre țările post-sovietice, nu doar în Moldova sau în Bulgaria, mă simt de-al lor. Și sunt foarte fericit de acest amestec de sânge în istoria mea.
Cristina Frolov, director Castel Mimi
Eu sun moldoveancă, originară din Sîngerei. Bunica din partea tatălui este poloneză, iar bunicul are rădăcini grecești. Străbunicul din partea mamei este evreu, străbunica – româncă; bunica, respectiv, are rădăcini românești și evreiești, iar bunicul – ucrainene. Și, indiferent de toată diversitatea aceasta etnică, toți sunt din Moldova.
Îmi este complicat să descriu cine este el, adevăratul moldovean. Îmi imaginez cum sunt ucrainenii, polonezii, chiar și grecii. Însă moldovenii… Dacă ne referim la familia mea, sunt moldoveni, care au acumulat în sine toate aceste culturi.
Deși geneticienii au demonstrat că persoanele cu sânge amestecat sunt mult mai rezistenți și se adaptează mai ușor la condițiile noi de viață, nu sunt de părere că dezvoltarea culturală are vreo legătură cu naționalitatea. Depinde de persoană.
Astăzi este foarte popular să te numești om al lumii, deoarece, luând în calcul globalizarea, migrația, deschiderea granițelor, întreaga lume a devenit un amestec mare de națiuni. Toți sunt conectați cultural: este suficient să deschizi pagina de Facebook sau Instagram – și poftim, ai legătură cu întreaga lume.
Radu Marian, deputat
Bunicul meu este rom. Romii, după cum se știe, provin din India. Ei au migrat în Europa cu sute de ani în urmă. Peregrinând, au ajuns și în Moldova.
Înțeleg că există anumite stereotipuri privind viața romilor, însă familia mea nu ținea aceste tradiții, pentru că mama, al cărei tată era rom, s-a mutat în oraș cu mai mult de 30 de ani în urmă, adaptându-se stilului de viață urban. Un rol important în viața romilor îl are muzica, iar familia mea este, cu adevărat, foarte muzicală: mama mea este dirijoare de cor, tata – dirijor de orchestră. Însă eu … mie îmi place foarte mult să cânt, am chiar și experiență în interpretare.
Pentru mine, calitatea de a fi om este mai importantă decât naționalitatea. Din copilărie, părinții m-au învățat că faptele vorbesc pentru om și eu trăiesc în baza acestui principiu.
Desigur, noi ne mândrim cu strămoșii noștri, însă nu ne străduim să fim reprezentanții acestei națiuni – ne străduim să fim oameni buni. Cine sunt eu? Cetățean al Republicii Moldova.
Mândria unei singure țări nu constă în limbă, tradiții și cultură (deși și acestea sunt importante), ci în faptul cât de corecți, toleranți și respectuoși suntem unii față de alții.
Alina Lisenco, make-up artist
Probabil cel mai neobișnuit sânge pe care îl am este cel turcesc. Un turc s-a îndrăgostit de stră-străbunica mea și a rămas să locuiască în Moldova, iar mama mea a devenit posesoarea unui nume turcesc.
Tatăl meu este originar din regiunea Zaporojie. A făcut cunoștință cu mama în Germania, unde m-am născut eu.
Am de toate câte puțin: pot fi în același timp melancolică, impulsivă, gălăgioasă. Sunt diferită și aceasta este minunat.
Indiferent unde aș merge, găsesc în mine o părticică din această țară, mă simt de-a lor. Cu toate acestea, nu judec oamenii după naționalitate – este foarte individual.
Pașa Parfenii, cântăreț
Este foarte complicat să determin cine sunt eu din punct de vedere etnic. Putem împărți în sferturi și specula cine au fost buneii mei, însă și părinții lor au fost de naționalități diferite. Tatăl meu este moldovean, mama – rusoaică. Tatăl tatălui meu – moldovean, mama – ucraineană. În cazul mamei e mai complicat: tatăl ei – tătar rus, iar strămoșii mamei au emigrat din Belorusia în Rusia, schimbându-și numele din Magher în Tretiakov, întrucât, cel puțin așa credem noi, se ascundeau de germani, în timpul războiului.
Numele meu l-am primit de la tata, are origine grecească, în traducere înseamnă «virgin, curat».
Eu sunt moldovean, deși, mărturisesc, mă consider cosmopolit. În prezent, să pui naționalitatea în față atunci când vorbești despre un om mi se pare o chestie foarte îngustă. Asta demonstrează o gândire bazată pe stereotipuri: asta înseamnă că îți poți face o impresie despre o persoană înainte să o cunoști cu adevărat, înainte ca ea să își fi putut arăta calitățile.
În familia noastră nu au existat dogme, avem o atitudine absolut calmă față de religie, de aceea fraze de tipul «așa trebuie, pentru că întotdeauna așa a fost» nu au au fost pronunțate în familia noastră. Astfel de convingeri ucid progresul.
Intoleranța, neacceptarea unei limbi străine, a unei altfel de culturi, vorbește mai mult despre lipsa de educație. Nu depinde de națiune, ci de ceea ce avem în interiorul fiecăruia din noi. Cred că trebuie să facem abstracție de stereotipuri – acestea ne împiedică să descoperim omul în realitate. Fără prejudecăți.
Ian Feldman
președintele Consiliului pentru prevenirea și eliminarea discriminării
«Probleme legate de multiculturalism, care apar astăzi în Europa, sunt, în mare parte, problemele țărilor care foarte mult timp au fost monoetnice sau, mai bine spus, monoculturale. Aceste țări învață să perceapă alte culturi ca o parte integrantă a peisajului lor cultural.
Pentru comparație, în țări precum Canada și SUA, care au fost inițial formate ca țări polietnice și, parțial, polilingvistice, interacțiunea interculturală este fixată mai bine.
Țările, care de la început au fost formate din diferite grupuri etnice și lingvistice, precum Elveția, Belgia sau Finlanda, de asemenea și-au găsit modelele.
Moldova are metoda sa de acceptare a multiculturalismului și particularitățile acestuia, este o zonă de intersecție a marilor spații culturale. Zona dintre Prut și Nistru este o zonă de infuzie și aici întotdeauna a fost un mediu polietnic și polilingvistic. Avem diversitate geografică și lingvistică, cu toate acestea, autoidentificarea etnică nu este neapărat legată de cea lingvistică… În Moldova există două autonomii reglementate de legile din Moldova: Găgăuzia și malul stâng al râului Nistru. Există raioane în care locuiesc compact diferite grupuri etnice, de exemplu, Taraclia. Avem propriul puzzle din popoare și grupuri lingvistice, care locuiesc împreună de-a lungul secolelor.
Deoarece Moldova nu a existat mult timp ca un stat independent, aceste relații au fost reglementate din exterior și nu am avut experiență cum să coordonăm singuri aceste relații, cum să ne învățăm să locuim împreună atunci când toți suntem atât de diferiți.
Ce se întâmplă acum? Cred că trecem din nou printr-un proces de adaptare reciprocă, de convergență. Am locuit toți împreună sute de ani, însă doar acum învățăm să ne autoreglementăm. Trebuie să învățăm din nou, în baza unor noi temeiuri, să trăim împreună astfel, încât tuturor să le fie confortabil. Aceasta este caracteristica noastră. De ce aceste probleme sunt discutate atât de activ în prezent? Se întâmplă pentru că învățăm. Fără discuții publice este imposibil să găsim noi temeiuri. Deci, este necesar să vorbim despre asta. Să facem dezbateri, să nu fim de acord, și totuși să purtăm un dialog!»
