Astăzi am decis să rămân în orașul meu natal, Nisporeni, să mă plimb pe străzile care mi-au fost atât de familiare cândva și să observ cum s-au schimbat locurile, dar și oamenii.
Dimineața, am început cu o vizită la centrul orașului. Piața centrală era animată, dar nu la fel de aglomerată cum mi-o aminteam. Târguielile obișnuite erau în toi, iar comercianții își expuneau marfa cu zâmbete calde, dar obosite. Am zăbovit lângă un stand unde o femeie în vârstă vindea legume din grădina proprie. M-am oprit să cumpăr niște mere, iar conversația noastră a deviat rapid spre dificultățile pe care le întâmpină oamenii din oraș.
„Tinerii pleacă. Uite, am trei copii, toți sunt acum peste hotare. Nici nu mai știu când îi mai văd,” mi-a spus ea, cu o undă de tristețe în glas. Am ascultat-o tăcut, simțind un gol în suflet, gândindu-mă câte povești asemănătoare există aici.
După prânz, am mers spre stadionul orașului, care a fost recent renovat și modernizat cu fonduri europene. A fost o surpriză plăcută să văd cât de mult s-a schimbat acest loc. Terenul era acum impecabil, cu un gazon verde și porți noi. Pe stadion se jucau echipe internaționale, iar atmosfera era una de sărbătoare. Era incredibil să văd cum, într-un loc care altădată părea uitat, acum se desfășurau meciuri de nivel înalt. Am stat pe marginea terenului, admirând transformarea și gândindu-mă cât de important este pentru tinerii din Nisporeni să aibă un loc unde să se exprime și să-și construiască amintiri.
Mai târziu, am mers spre biblioteca orășenească. Am intrat din curiozitate, dorind să văd cum s-a transformat acest loc de când eram copil. M-a întâmpinat un bibliotecar tânăr, care părea pasionat de ceea ce face. „Ne străduim să atragem tinerii, dar e dificil. Mulți preferă să stea pe telefoane sau să nu vină deloc. Totuși, încercăm să organizăm ateliere și să aducem cărți interesante,” mi-a spus el.
Pe o masă de lângă intrare erau expuse câteva cărți despre Uniunea Europeană, iar pe un panou am văzut afișe despre drepturile omului și despre incluziunea socială. Am simțit o bucurie să văd aceste inițiative. M-a făcut să sper că, prin educație și implicare, comunitățile noastre pot progresa.
Spre seară, m-am întâlnit cu câțiva prieteni vechi la o cafenea din centru. Am discutat despre viață, despre ce am pierdut și ce am câștigat în anii care au trecut. Am aflat că unii dintre ei sunt implicați în proiecte comunitare, încercând să sprijine familiile vulnerabile din Nisporeni și satele învecinate.
„Nu e ușor, dar dacă noi nu facem ceva, cine să o facă?” mi-a spus Andrei, un fost coleg de liceu care acum lucrează la un ONG local. M-a impresionat dedicarea lui, iar vorbele lui m-au făcut să mă gândesc mai profund la contribuția pe care o pot avea și eu pentru orașul meu.
Ziua s-a încheiat cu un apus spectaculos, pe care l-am privit de pe dealurile de la marginea orașului. Acolo, am avut timp să reflectez la tot ce am văzut și auzit astăzi. Nisporeniul este același oraș pe care l-am lăsat în urmă, dar, în același timp, este diferit – un loc care luptă să-și găsească echilibrul între trecut și viitor.
Vasile
Dacă nu ați citit și zilele anterioare, acum este momentul perfect să o faceți pentru a înțelege mai bine cum se desfășoară reintegrarea sa.
👉 Citiți aici
- Jurnalul unui Nisporenean: Întoarcerea acasă
2. Jurnalul unui Nisporenean: Realitățile și provocările reîntoarcerii
3. Jurnalul unui Nisporenean: Lecții de egalitate și incluziune din Europa
4. Jurnalul unui Nisporenean: O zi în Vulcănești – Oameni care vor o viață mai bună
